O schimbare de perspectivă
De la zero emisii la emisii nepoluante Acum aproape 10 ani, al doilea avion al proiectului proiectul Solar Impulse dădea lumii primul avion care reușește să înconjoare globul pământesc fără să ardă niciun gram de combustibil, fie el combustibil de origine fosilă sau regenerabil. Realizarea este cu atât mai remarcabilă, cu cât transportul convențional pe calea aerului reprezintă cea mai poluantă alternativă de deplasare, zborul la clasa economică putând fi comparat, din punct de vedere al emisiilor de dioxid de carbon generate per călător, cu deplasarea în autoturismul personal singur în mașină. Mai mult decât atât, implementarea acumulatorilor într-o industrie bazată pe utilizarea materialelor ușoare i-a descurajat de-a lungul timpului pe majoritatea inginerilor din domeniu. S-a recurs la o anvergură de 72 m, excepțională ca amplitudine raportată la dimensiunile carlingii, dar necesară pentru a asigura portanța la viteza mică de zbor pentru care era conceput avionul, dar și pentru dispunerea unei părți importante din cei 270 mp de panouri solare. Limitările tehnice impuse de o asemenea distanță între vârfurile aripilor – printre altele sensibilitatea crescută la curenții de aer și „iuțeala maximă” de 45 km/h, ce ne duce cu gândul mai degrabă de locomotivele cu abur de pe liniile ferate înguste, decât la aeronautică – toate aceste au însemnat că cei doi piloți au fost supuși la eforturi fizice aproape supraomenești. Cei doi piloți, Bertrand Piccard și André Borschberg, au intrat în istorie după cele 17 etape de zbor, repartizate pe parcursul a 17 luni și 17 destinații de pe mapamond. Zborul peste Pacific a durat aproape 5 zile și 5 nopți, această reușită spărgând mai multe recorduri. Astfel, reușind să piloteze din Nagoya la Hawaii în 117 ore și 52 minute fără întrerupere, André Borschberg a devenit comandantul celui mai îndelungat zbor solo din istorie, reușind să se odihnească pe parcursul zborului în reprize de 20 minute, înghesuit într-o cabină nepresurizată și neîncălzită. Printre alte recorduri importante, Solar Impulse a fost primul avion alimentat fotovoltaic care reușește să înconjoare pământul și primul avion electric care traversează Atlanticul. Reușita proiectului, dar și limitările avionului Solar Impulse 2 – amintim doar sensibilitatea la condițiile meteo, oboseala excesivă a celui de la manșă în urma zborurilor îndelungate, dependența de lumina soarelui – l-au determinat pe Bertrand Piccard să anunțe, în 2024, un nou proiect Climate Impulse, care să ducă mai departe ideea de zbor nepoluant și care să depășească performanțele avionului solar cu un zbor fără oprire în jurul lumii. Din datele disponibile, dar totul se află în stadiu de proiect, aflăm că avionul urmează să fie mai greu (5,5 tone față de 2,3 ale Solar Impulse 2), dar și mult mai rapid (aprox. 180 km/h). De data aceasta echipa va recurge la un combustibil, la hidrogenul verde, numit astfel datorită sursei energiei folosite pentru producerea sa. Pentru a produce hidrogen verde, acesta este extras din apă prin electroliză, folosind energie solară, eoliană sau hidroenergie. Motoarele sunt tot electrice, însă electricitatea este produsă folosind celule de combustibil. Avionul, programat să zboare în 2028, se anunță unul mai rapid, mai stabil, mai fiabil și mai eficient decât predecesorul său. În plus Climate Impulse va avea capacitatea de a transporta un echipaj format din doi piloți, pentru împărțirea timpului de zbor între destinațiile mai îndepărtate. Drumul parcurs de la anunțarea Solar Impulse în 2004 și până la lansarea proiectului Climate Impulse lung de aproape 20 de ani – descrie și o posibilă direcție a industriei auto, aceea de a renunța la acumulatorii mari și de a-i înlocui cu celule de combustibil, o parte dintre marii producători orientându-se spre această tehnologie.
Nieuw York, New York…
Încercând să scrii despre New York în câteva rânduri riști a cădea în ridicol. Metropola nord-americană e sinonimă azi cu prosperitatea, cu dreptul fiecăruia la „viață, libertate și a-și căuta fericirea”, stipulat în Declarația de independență, topitoria care a înghițit devenirea sau pierzania milioanelor de imigranți debarcați pe insula Ellis la început de secol XX. Acolo ajungeau cei mai oropsiți dintre ei, cei bolnavi și cei fără acte de identitate, cei pentru care din această cauză procedurile de imigrare nu puteau fi încheiate pe vapor. Visul american începea cu Statuia Libertății zărită de pe vapor, în drum spre clădirea oficiului de imigrări de pe insulă. Mai apoi, statuia și-a primit sonetul, turnat în bronz. „Dă-mi ai tăi obosiți, ai tăi nevoiași, dă-mi ale tale mulțimi îngrămădite ce tânjesc după aerul libertății, dă-mi resturile tale stricate ce împânzesc ale tale țărmuri, trimite-mi-i pe cei fără de casă, pe cei ce fug de vremurile grele, o să-i aștept cu felinar aprins la ușa aurie”. (traducere proprie după un fragment din sonetul „Noul Colos”, de Emma Lazarus. Ușa aurie, dătătoare de speranțe se deschidea pentru milioanele de imigranți vlăguiți pe Insula Ellis. Efervescența culturală, spiritul cosmopolit al New Yorkului provin din acest melanj alcătuit de zeci de naționalități, fiecare cu propriul bagaj cultural, care au ajuns în marea metropolă după 1892, anul deschiderii insulei. Azi, mai mult de 100 de milioane de americani sunt descendenți ai celor ce odată au pășit pe insula Ellis. Experiența aceasta comună a imigranților ajunși pe insula Ellis, majoritatea murdari, flămânzi și sfârșiți de oboseală, în căutarea unei vieți noi, amestecați printre turiști și localnici proaspeți, zâmbitori și spilcuiți, care se bucurau de parcul de distracție de pe insulă, ne este redată de fiecare dată cu aceeași candoare în zeci de producții hollywoodiene. În Nașul, Vito Andolini străbate Atlanticul, recunoaște țărmul american după celebra statuie devenită verde de la oxidul de cupru, trece de triajul medical sumar, ajunge în fața funcționarului de la biroul de imigrări, unde, „ajutat” de un tălmaci, devine Vito Corleone, după satul sicilian de unde se trage. Este condus apoi spre controlul epidemiologic, semn că venise la „clasa a treia”, aflată pe una din punțile inferioare ale calei, într-o cabină îngrămădită lângă cârmă. Timp de 40 de ani, numele orașului fusese Nieuw Amsterdam, după ce colonizatorii olandezi care cumpăraseră Manhattanul (atunci Manna-hata într-un dialect amerindian) pe 24 de dolari în secolul al XVII-lea și înființaseră acolo un punct comercial. În 1664 Ducele de York trimite nave de război pentru a cuceri și alipi insula, dar nu întâmpină rezistență din partea neerlandezilor, astfel încât, după un transfer administrativ, orașul primește numele noului său stăpân. Puțin mai târziu, New York avea să devină prima capitală americană. Rezonanța olandeză se păstrează în multe alte toponime locale. Coney Island a fost mai întâi Konijne Eylandt, adică o insulă unde se găseau iepuri. Cuvântul Coney existase doar în engleza veche, el nu mai era folosit la momentul transcrierii, reprezentând deci doar o adaptare fonetică a denumirii olandeze a insulei. Mult mai exactă este traducerea din olandeză a Lange Eylandt, devenită Long Island în engleză, acolo unde se află cartierul Brooklyn, adaptat și el după numele de botez Breukelen, primit de la o localitate olandeză. Iar dacă Ranaqua nu vă spune nimic, asta e pentru că locul a fost cumpărat de la un trib de amerindieni în 1639 de către Jonas Bronk, un colonist olandez cu origini suedeze, care dorea să cultive tutun, grâu și porumb pe cele 200 de hectare care astăzi se numesc Bronx. Un paradox și mai pronunțat, după cum ne spune autorul american Joshua Jelly-Shapiro, este reprezentat de cazul denumirii cartierului Harlem. Cartierul, azi inseparabil de mișcarea de emancipare a populației de culoare din Statele Unite, prin organizații ca New Negro, Renașterea și Artele negre, a devenit principala destinație a populației african-americane la începutul secolului XX, populație care fugea de segregarea rasială care stăpânea sudul Statelor Unite, impusă prin așa-numitele legi Jim Crow (termen peiorativ pentru negri). Ponderea negrilor a crescut în 20 de ani de la 10%, în 1910, la 70% în 1930. Totuși, orașul olandez Haarlem, a cărui denumire a fost strămutată peste ocean, fusese reședința companiei Dutch West India, care avea printre obiectele de activitate chiar comerțul cu sclavi. Există și alte locuri newyorkeze ale căror denumiri își au originea în limba olandeză. Inima teatrului newyorkez, Broadway își are originea toponimică în Bredeweg (Calea largă), centrul bursier de pe Wall Street se află pe fosta Stradă Valonă (Waal Straat) și chiar dacă echipa de baseball New York Yankees a ajuns să fie sinonimă astăzi cu America însăși, cuvântul Yankee vine tot din olandezul Janke sau Janneke, un nume-generic, folosit în mod peiorativ la început, pentru a-i porecli pe coloniștii din nord. Influența olandeză în formarea culturii americane nu se rezumă însă la lucrurile de mai sus. Puternicul dolar își are rădăcinile în dialectul flamand al limbii olandeze, în care thaler (taler, de la Thal = vale) se pronunța daalder, iar mai apoi daler. Sub această denumire circulau numeroase monede atât în Europa, cât și în lumea nouă primul taler fiind bătut încă de la 1519 pe Joachimsthal, în Boemia, Valea (Sf.) Ioachim, astăzi orașul Jachymov din Cehia. Potrivit tradiției creștine, Sfântul Ioachim este tatăl Fecioarei Maria și este sfântul care îi protejează minerii (în zonă funcționau în secolul al XVI-lea peste 1.000 de mine de argint). Fiind bătută din argint, moneda a fost adoptată drept Reichsthaler (taler imperial), iar apoi aceeași monedă a stat la baza leuwendaalder, adică talerul cu leu (de data aceasta un Leo Belgicus ia locul leului boem din emisiunea originală), monedă cu circulație largă în Țara Românească a secolului al XVII-lea. La aproape 100 de ani distanță una de cealalaltă, cele două monede inspirate de leuwendaalder, dolarul american în 1792 și leul românesc în 1867 erau declarate monede naționale. Prima în Statele Unite, a doua în Valahia. Dar, într-o asemenea companie, mimetismul nostru monetar nu mai este deloc stânjenitor.
Cum te îngroapă o traducere proastă – cazul vestitei declarații a lui Hrușciov
În anul 1956, în plin război rece, Nikita Hrusciov îi invită pe ambasadorii țărilor NATO și ai altor țări – vestice sau prietene la o recepție, în fața cărora spune „My vas pokhoronim!”, ceea ce interpretul său personal traduce audienței cu „We will bury you!”. Se poate citi declarația completă online, căci între timp expresia a ajuns să aibă propria pagină de Wikipedia. Ambasadorii părăsesc sala, urmează reacții furibunde în presă. Nu degeaba, căci în Statele Unite declarația este interpretată ca o amenințare cu anihilarea nucleară. La urma urmei, cu doar o săptămână înainte de recepția cu pricina, trupele rusești tocmai reușiseră reprimarea Revoluției Ungare, căci ungurii îndrăzniseră să se ridice împotriva sărăciei, a foamei pricinuite de exporturile de hrană către U.R.S.S. sau a epurărilor politice de tip stalinist. Cu această intervenție, rușii se asiguraseră că revoluția antisovietică așa cum era văzută ea în vest, (contrarevoluția, cum îi zicea Hrușciov), se termina cu înscăunarea unui guvern-marionetă prorus, cum avea să se întâmple și în alte cazuri. Revenind la declarația lui Hrușciov, aceasta poate căpăta și alte interpretări, mai puțin apocaliptice, ducând mai degrabă la conotații ideologice. Văzând astfel lucrurile, comuniștii se asigurau pe sine că aveau să învingă în „lupta de clasă” și deci, să rămână ultimii pe poziție în urma prăbușirii capitalismului. Trebuie spus și că vorbele lui Hrușciov nu au fost bine primite nici de politicienii comuniști ponderați din blocul estic. A vrut oare Hrușciov să spună ceea ce a tradus interpretul? Dar interpretul? Mesajul liderului sovietic rămâne totuși la voia interpretării personale a fiecărui receptor. Căci se poate îngropa și securea războiului, dar la fel de bine poate fi îngropat și un adversar, copleșindu-l prin forță brută și depășindu-l numeric în mod colosal, așa cum pățiseră nemții (și ungurii și românii) la Stalingrad. Mai târziu, Hrușciov avea să clarifice: „Am spus odată o să vă-ngropăm și (cuvintele) astea mi-au adus necazuri. Bineînțeles că n-o să vă-ngropăm cu lopata. O să vă îngroape propria voastră clasă muncitoare”. Născut mult după pățania ambasadorilor vestici de la Moscova, eu am descoperit-o în versurile lui Sting, care își agață speranța pentru supraviețuirea civilizației umane în dragostea popoarelor pentru propriii copii. „How can I save my little boy from Oppenheimer’s deadly toy…”. Căci argumentul dragostei pentru semeni fusese desființat de Hrușciov în aceeași recepție. Șaizeci și ceva de ani mai târziu, omenirea are din nou de ales între Hrușciov și Sting. https://www.youtube.com/watch?v=wHylQRVN2Qs